Sa ma calugaresc sau nu?

Sa ma calugaresc, sau nu?

Iata o intrebare fundamentala pe care nu ne este dat sa ne-o adresam sau auzim prea des. Din gama A fi sau a nu fi... calugar...?

De ce ar deveni cineva calugar/ ita? Deoarece au asa o mare credinta in Dumnezeu incat doresc sa isi dedice toata viata servindu-l? Da, da, da... Deoarece nu au alte posibilitati si la manastire au un acoperis deasupra capului? Valabil, desi sunt convins ca se gasesc si alte solutii. Deoarece la manastire nu trebuie sa iti asumi propria viata, te ascunzi, te feresti de ispitele cele rele (inghetata, ciocolata et alia)? Cam pe acolo...

Sa fim seriosi zic si nu va mai hliziti atat. Pe rand.

Credinta
Devenim calugari caci avem o credinta profunda in Dumnezeu si vrem sa il servim prin munca, post, celibat, dedicare si devotiune. Pai si atunci de ce sunt atat de multi calugari peste greutatea lor optima? Ca ascetzi clar nu par, iar munca nu pare sa fie asa de dura incat sa le dauneze siluetei silfidice. De celibat nu tre' sa zic eu nimic, caci cititi suficient in ziare.

Daca imi permiteti o mica paranteza in propriul post, am vazut intr-o seara la metro' un calugar, care arata ca si cum ar mai fi mancat inca alti doi calugari, care cand a scos telefonul, -stateam exact langa el-, avea ca wall-paper pe ecran o tipa cu sanii foarte mari dezgoliti. Nu aveti idee ce lehamite mi s-a facut. Halal! Paranteza inchisa.

Lipsa de posibilitati materiale
Desi este un motiv neonest pana la un punct il inteleg, la tara, intr-adevar, uneori din lipsa de posibilitati copii erau dati la manastire. Nu stiu sa zic daca aceasta era cea mai fericita alegere, dar era o alegere a parintilor. Poate intr-un fel se creau monstri, poate intr-un fel se privau viitori oameni de vieti, poate intr-un fel ii condamnau, nu stiu ce sa zic, nu imi permit sa emit pareri aici.

Lasitate
E mai usor la manastire clar decat in lumea mare si rea unde trebuie sa te zbati, sa lupti, sa traiesti, sa iti asumi, sa fii propria eprsoana, sa gandesti, sa gasesti si sa pierzi, sa cazi si sa te ridici. E mai usor sa fugi decat sa tii piept, e mai usor sa te ascunzi in casa altora decat sa o construiesti pe a ta. E mai usor sa faci ce zic altii decat sa iti asumi responsabilitatea propriilor dorinte si alegeri. La manastire nu ai rate, nu ai criza, nu ai chirie, acolo doar muncesti si te rogi pentru binele omenirii... de aceea ne mere asa de bine cred.

Ma gandesc, oare Dumnezeu ce parere are despre calugari? Eu cred ca pentru acei calugari si fetze bisericesti care sub aceasta acoperire fac din cele necurate ar trebui sa existe un loc aparte in Iad, unul special, doar pentru ei, unde flacarile constiintei ard mai puternic, unde viata traita sa le fie rasplatita inzecit pe masura faptelor. Doar o parere umila. Cel putin noi astilalti nu am pretins a fi puri, inocenti si devreme acasa, etc., etc., etc.

Nu imi dau seama exact de ce Dumnezeu i-ar place pe calugari. Ca si-au dedicat viata lui? Pai Dumnezeu nu ne-a facut ca sa traim? Cum ar putea aprecia faptul ca ne privam de viata noastra ca sa o traim pentru el? Mai ales ca in crestinism nu credem in reincarnare, deci nu mai avem o a doua sansa...

Dumnezeul meu apreciaza oamenii care traiesc frumos, care nu fug si nu se ascund, care construiesc si care traiesc vieti pline si implinite, nu stau intr-o chilie si mediteaza la natura lor ascetica, caci de pus in practica mai greu, macar cu meditatul din timpul siestei sa ramana.

Nu generalizez, sunt convins ca exista si calugari ok, desi doar Dumnezeu stie de ce , insa cu certitudine particularizez.

Totusi, astept comentarii, sa ma calugaresc???